Mi-am adus aminte azi de cativa oameni. Oameni cu care nu am interactionat mult, care nu-mi erau prieteni, care nu se cunosteau intre ei , dar toti aveau aceeiasi povara: erau singuri. Cu totii suntem de fapt singuri caci, desi suntem zilnci inconjurati de alte fiinte, durerile si bucuriile tot singuri ni le caram. Acesti oameni de care mi-am amintit azi, pe langa faptul ca sufereau de singuratatea spirituala de care suferim cu toti, ei o mai aveau de suportat si pe cea fizica. De multe ori asta e cea mai dureroasa, caci omul este indragostit de iluzie si de amagire. Ne plangem cuiva si ne amagim ca aluia ii pasa, ca este alaturi de noi. Suntem fericiti,zbieram in gura mare si ne amagim ca cei din jur se bucura alaturi de noi. Dar cand nu ai nici aceasta iluzie, cand esti numai tu in universul tau cenusiu, tanjesti dupa o vorba, dupa un om, dupa un ceva care sa te scoata, fie si pentru cateva clipe, din tacerea infernala in care te zaci.
Doamna Botezat era o batrana din orasul copilariei mele. Vaduva de peste 20 de ani, cu o singura fiica plecata la munca in Italia de la care nu primea decat de Craciun un pachet in care era o punga de cafea si cateva bomboane, isi ducea zilele stand la geamul care da spre strada. Casa ei era chiar la intersectie, asa ca venind din cealalta parte a orasului, o vedeam in timp ce traversam strada(trebuia sa trec pe langa casa ei). Vazandu-ma venind , deschidea geamul si ma oprea la vorba. Ce mai fac, de unde vin, ce am luat, ce face bunica,bunicul,mama etc. Raspundeam in doi peri, in timp ce mai faceam cate un pas mai incolo, sugerandu-i astfel ca ma grabesc. Dupa cateva faze de genul asta, o ocoleam. Daca o vedeam la geam, treceam prin cealalta parte a strazii. Am ajuns in toamna asta din nou in oras,si nu am mai vazut-o la geam. Ii placeau napolitanele si daca vedea ca am, ma ruga sa ii dau si ei una. M-a lovit deodata bunavointa si m-am dus si i-am cumparat o punga mare de napolitane glazurate. Tot nu era la geam, asa ca am inceput sa bat. Am batut cateva minute bune,dar nu a aparut. Ma intorc si dau sa plec si atunci mi se fixeaza pe retina binecunoscutul drapel negru care era agatat deasupra usii. Murise de cateva luni, singura,bolnava si satula de viata.Abia atunci mi-au navalit in minte regretele si egoismul de care am dat dovada. Nu ma costa nimic sa schimb cateva vorbe cu ea. M-am dus la cimitir si i-am cautat mormantul. Nu l-am gasit. Am aflat ulterior ca a ingropat-o primaria intr-un cavou comun pe la mama dracu`. ..
Mos Istrate a fost veteran de razboi. Isi pierduse ochiul drept si un picior , motiv pentru care mergea cu o carja veche si roasa de soareci. Era prieten cu bunica-meu. Se cunoscusera in razboi si au ramas prieteni. Avea un fiu prin Germania care ii trimitea cafea boabe. Si ala destept...putea sa i-o trimita macinata ca sa nu mai bata mosneagul de 90 de ani juma`de oras pana la bunica-meu ca sa i-o rasneasca. Sau macar sa-i fi trimis o masina de rasnit, da`ti-ai gasit. Imi placea de mos Istrate. Desi avea 90 de ani, era mai lucid ca unul de 30 si stia o groaza de picanterii politice. Prin anii 50 a fost deportat pe Baragan si de acolo direct in Siberia. A revenit in tara dupa 20 de ani, scarbit, bolnav si satul de viata. Dar totusi, zambea des. Dar era un zambet dureros. De fiecare data il conduceam acasa, pentru ca mi-era teama sa nu cada sau sa il calce vreo masina. Statea la etajul 3 si pana urca saracul,pe mine ma apucau paranghiile. Odata ajunsi sus, ma chema inauntru si ma ruga sa jucam sah. Datorita lui am castigat o olimpiada de sah prin `98. Ce s-a mai bucurat,saracul. In fiecare duminica dimineata ma suna si ma invita la o partida de sah. Ma duceam mai mereu, dar in una din duminici nu m-am dus. Venisera nu stiu ce vanzatori ambulanti prin targ si vroiam sa merg sa casc gura. I-am zis bunica-mii ca daca suna mos Istrate sa-i spuna ca jucam saptamana viitoare. Numai ca nu a mai existat o duminica viitoare pentru bietul mosneag. De cate ori ma aflu la batrani si suna telefonul duminica dimineata, parca astept sa aud in receptor "Soimule, hai la un razboi cu albele!"
Maria era profesoara de muzica. Necasatorita, fara copii, fara frati, fara prieteni. Averea ei: un caine schiop, o vioara si un pian. Statea in spatele casei mele. In serile lungi de vara, se auzea lin balada lui Ciprian Porumbescu. Era foarte slaba, iar degetele ei firave aveau o culoare ciudata in culoarea asfintitului. De cate ori trecea pe drum, saluta si se oprea pentru a schimba cateva cuvinte. Nu de putine ori m-a invitat sa o ascult cum canta. Niciodata nu am avut timp. Era mai interesant sa turez motorul sau sa trag un baschet in curtea liceului. Intr-o zi mi-a dat o caseta cu melodii compuse de ea si m-a rugat sa o ascult si sa-i zic parerea. A murit si ea de infarct...Dupa vreo 3 ani am gasit din intamplare caseta, si impins de curiozitate am ascultat-o. Regret ca nu am facut-o mai devreme. Regret ca nu i-am spus ce sunete minunate a putut sa creeze. Regret ca nu am petrecut nici o seara in gradina ei, ascultandu-i vioara.
Mi-am adus aminte de acesti oameni azi cand, mergand plictisit pe strada, l-am auzit pe un baiat de vreo 12-13 ani zicandu-i lu bunica-su "Nu vin la matale tataie,ca azi e ziua lu` Denisa. Trec eu maine". Chiar daca nu o sa citesti niciodata ce am mancat io la rahat aici mai baiatule, iti urez distractie placuta la ziua lu` Denisa (apropo, corect e " Denisei") si roaga-te ca sa mai existe ziua de maine si pentru bunica-tu.